Amintirile din copilărie și micile minciuni
Așa, fără nici un motiv anume, mi-a venit în minte acum o amintire de când eram mic. Cât de mic, habar n-am să vă zic. Nu reușesc să-mi amintesc, doar că are legătură cu un pachet de cărți.
Am copilărit la țară. Țin minte că într-o călătorie la oraș cu tata mi-am dorit foarte mult un pachet de cărți. I-am zis lui tata, unei verișoare și cine mai era pe acolo și toți au zis da. Au trecut zilele cât am stat acolo și nu primeam nimic. Mi se spunea doar că nu găsesc să-mi cumpere. Ok, înțeleg. Până când o aud pe verișoară că vorbea cu cineva, cred că la telefon, nu țin minte nici asta nici cum s-a ajuns la discuție, că n-au de gând să-mi cumpere. Nu vor să-mi cumpere.
Mă gândeam acum cât de des sunt mințiți copiii doar din simplu fapt că nu vrem să le dăm o explicație pe principiu: “e copil, nu știe el”.
